Acatistul Bunei Vestiri

Buna Vestire

Buna Vestire este prăznuită pe 25 martie. Praznicul Bunei Vestiri a Maicii Domnului este cunoscut in popor sub denumirea de Blagovestenia. În această zi Fecioara Maria a fost vestită de Arhanghelul Gavriil că Il va naște pe Fiul lui Dumnezeu.

Există în viața Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât și pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într-un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenționa în Buna Vestire ar fi fost un eșec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu și om se dovedește biruitoare, iar consecintele ei răzbat până la sfâșritul veacurilor.

Așadar, tânăra Fecioara se află în rugaciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: Bucura te! Si îi vesteste că va naște fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu știe de barbat, nu pricepe cum, în condiția ei de absolută puritate, i s-ar putea întampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei întelegeri e copleșită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obișnuit, de îndoială si de necredință. În fața veștilor năprasnice, colosale, spiritul reacționează întâi negativ. El s-a obișnuit cu întâmplarile comune și acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă , că ți a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamația: nu se poate, așa ceva nu pot să cred! Așa va exclama o mamă care află ca i-a murit fiul pe front, deși de mult s-a obișnuit cu războiul și cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot așa va exclama și peste câtiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier si că s-a întors acum acasă. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredința, cu care ucenicii Domnului au întampinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie și adevarat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poți înclina fie într-o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prăbuși. Pe o asemenea lamă subțire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi știut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsura așteptă și ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr-o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie și adevarat! Dar, dincolo și mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfant, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pămanteană spre a-I naște Lui un Fiu? Înțelegerea în sine șovăie și se poticneste. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu îi dă răgaz și îi oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrana Elisabeta, de o viată cunoscută ca stearpă, se afla în cea de a șasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, așadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretețe brutală. O femeie însărcinată în luna a șasea poarta toate semnele apropiatei maternități, cu toate implicațiile ei intime, familiale și sociale. Or, ceea ce îngerul îi vestește tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnica si nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însa e o femeie căsatorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul că va naște la bătrânețe e de natura să stârneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târi la poarta cetății și ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înțelegerii și, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădește într-însa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destulă putere să îndure toate umilințele și va ajunge mamă, cine ÎL va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal?…

Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat! E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.

– Fie! Sa mi fie mie dupa cuvantul tau!

In acea clipa s’a petrecut Intruparea.

Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.

Buna Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si si restaureaza propria i libertate, redandu i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoarea de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei este de a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.

Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un „vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”, ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece. Salutarea ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea ingerului: „Bucura te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

IPS Bartolomeu Anania

Sfânta Evanghelie rânduită de Biserica spre a fi citită in ziua prăznuirii Bunei Vestiri

“În zilele acelea Elisabeta, soția lui Zaharia, a zămislit si s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a făcut mie Domnul in zilele in care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar in a sasea lună a fost trimis ingerul Gavril de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioara logodită cu un barbat care se chemă Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Și, intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvantată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, că tu ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preainalt se va chema și Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împăratia Lui nu va avea sfârsit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și, răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogori peste tine și puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit si ea fiu la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, care se numea stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea.”  (Luca 1, 24-38)