Buna Vestire este prăznuită pe 25 martie.
Praznicul Bunei Vestiri este cunoscut în popor sub denumirea de Blagoveștenia. În această zi, Arhanghelul Gavriil îi vestește Maicii Domnului ca Îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu.
Există în viața Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât și pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într-un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenționa în Buna-Vestire ar fi fost un eșec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu și om se dovedește biruitoare, iar consecințele ei răzbat până la sfârșitul veacurilor.
Așadar, tânăra Fecioară se afla in rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: “Bucura-te!” Și-i vestește că va naște fiu. Maria îi răspunde prin uimire că ea este numai logodită, nu știe de bărbat, nu pricepe cum, în condiția ei de absolută puritate, i s-ar putea întâmpla aceasta. Îngerul face un pas mai departe: “zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu”. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înțelegeri e copleșită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obișnuit, de îndoială și de necredință. În fața veștilor năprasnice, colosale, spiritul reacționează, de regulă, întâi negativ. El este obișnuit cu întâmplările comune și acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, ca i-a murit cuiva o ființa dragă, e întâmpinată , mai întotdeauna, cu exclamația: “nu se poate, așa ceva nu pot sa cred!” Așa va exclama, de exemplu, o mamă care afla ca i-a murit fiul pe front, deși de mult s-a obișnuit cu războiul și cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar, tot așa va exclama și peste câțiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier și că s-a întors acum acasă.
Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredința, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea sa creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. “E prea frumos ca să fie și adevărat! Îndoiala, însă, e imponderabilul din care te poți înclina fie într-o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuțit care te poate salva sau te poate prăbuși. Pe o asemenea lamă subțire se afla, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi știut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiiei? În ce măsură aștepta și ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr-o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? Dar, dincolo și mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naște Lui un Fiu? Înțelegerea în sine șovăie și se poticnește. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz și-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viață cunoscută ca stearpă, se afla în cea de a șasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, așadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu – nemăsurată.
Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de alta parte, e de o concretețe brutală. O femeie însărcinată în luna a șasea poartă toate semnele apropiatei maternități, cu toate implicațiile ei intime, familiale și sociale. Or, ceea ce îngerul îi vestește tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică și nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta, însă, e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, iar faptul că va naște la bătrânețe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetății și ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înțelegerii și, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădește într-însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilințele și va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal?… Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, așa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, așa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna Vestire anunță, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar și o invitație. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunța între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în față cele două perspective: pe de o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut să o asigure că Iosif, prin revelație, va lua totul asupra lui și că, în fața societății și a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naște dintr-însa. Dar, Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplina libertate a cugetului. Un “nu” ar însemna o amânare a planului Dumnezeiesc, un “da” împlinirea lui imediată. Îngerul așteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl așteaptă Dumnezeu, dar în același timp îl așteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei, urmează să se rostească întreaga omenire. “Iată, Eu stau la ușă și bat!” e clipa când Fecioara însumează într-însa setea universală de libertate. – Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău! În acea clipă, s-a petrecut Întruparea. Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus și se face nevăzut. Buna Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanțat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului și o invită la participare. Dacă, prin Adam și Eva, omul se pronunțase împotriva lui însuși, prin Fecioara Maria el se reașază la unison cu Creatorul și își restaurează propria libertate, redându-i, în același timp, direcția pentru care îi fusese, într-un început, dăruită. Printr-un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiților ce aspiră la un destin comun, obștea mântuiților Domnului. Prin același cuvânt însă, Maria își asumă, în mod conștient și deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într-un spațiu indefinit și atemporal, ci aici, pe pământ, într-un anume context social și într-un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană și, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. În această privință, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoiește de ea este însuși Iosif, ocrotitorul și garantul ei în fața societății. E de crezut că el va fi fost… cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire și suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu și mai omenește, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înțelegeri, așa după cum nici însăși Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victimă a unei mistificări, iar întâia sa reacție este aceea de a repudia impostura și, mai mult, poate chiar de a o denunța. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greșeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greșeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendința de a o ascunde tocmai față de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un “vifor de gânduri necredincioase”, care fac din sufletul lui Iosif un adevărat iad și e de presupus, tot omenește, că acest vifor va fi dezlănțuit nu numai în cuget, ci și în lungi și dureroase aruncări de cuvinte. Totuși, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înțeleagă nimic, și să fi făcut din el și adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină și adevărul societății? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în față: să se creadă că el este făptașul și să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptașul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni și pus în rândul netrebnicilor. Și într-un caz și în celălalt, integritatea lui morală este compromisă, nu există nici o soluție de a o salva în fața opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. În cele din urmă, Iosif alege soluția disperării: s-o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nicio explicație, să-și piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de lașitate, într-adevăr, dar singurul care îl poate salva. Îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în fața societății, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini. Este Fecioara Maria o conștiință tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este și purtătoarea unei ordini suprafirești, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conștiință de sine. Cât timp trăiește pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înțeles și acceptat de nimeni, dar ea “îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea și Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca și teama de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conștiinței de sine a Sfintei Fecioare, poate că de-abia acum, dobândită pe deplin. Emoționanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt și are revelația Celui pe care Maria Îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în același timp, și mărturisirea acestei revelații, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanță de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci și prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale, de a se smeri. Salutarea îngerului: „Bucură-te!”, de neînțeles în suita suferințelor Mariei, își dobândește acum înțelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belșug de-a lungul a treizeci și trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: „Fie!”
IPS Bartolomeu Anania
Sfânta Evanghelie rânduită de Biserică spre a fi citită în ziua prăznuirii Bunei Vestiri
“În zilele acelea Elisabeta, soția lui Zaharia, a zămislit și s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: Astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavril de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Și, intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și, răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, care se numea stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea.” (Luca 1, 24-38)